Ai puterea să accepți că ești (și) vulnerabil?

Știu că asocierea dintre ”putere” și ”vulnerabilitate” pare antitetică, dar dacă ar fi să-ți dai puțin armura de dur jos, poate că o să-ți dai seama că nu e chiar așa.

Povesteam deunăzi cu o prietenă despre câtă nevoie avem de a ne etala mereu latura puternică și zâmbăreață, oricât de greu ar fi contextul în care ne pune viața. Nevoie să fie oare? Sau doar ecoul unei educații în care ni s-a spus că nu e frumos să plângi, râde lumea de tine….e rușine!

Să fii vulnerabil e rușinos, spun unii. Să porți armura de om invincibil e dăunător, zic eu.

Dă mai bine pe sticlă să spui mereu că ești bine și că nu s-a întâmplat nimic. Dar cum se simte acolo, în spatele zâmbetului? Ce faci cu emoțiile negative, cu furia, cu teama, cu lacrimile neplânse când trebuia? Cum și mai ales în ce se transformă în timp?

Și eu am fost învățată să fug de mine atunci când mă apucă slăbiciunile. Mai mult, am avut o perioadă în viață în care mi s-a impus să fiu puternică pentru că nu se putea altfel.

La câțiva ani distanță mi-am dat seama că armura pe care am purtat-o în acea perioadă a fost prea grea pentru mine mi-a făcut niște răni pe care le badijonez și azi, răni care se manifestă prin furie, plâns și sărit în sus din te miri ce.

Am câțiva ani de când am făcut cunoștință cu partea cea vulnerabilă din mine, cea care…

…acceptă că este om și nu este plămădită din oțel, ci din emoții

…poartă un bagaj emoțional de la toate genele din neam

…are nevoie din când în când să plângă și să bată din picior ca un copil

…are nevoie din când în când de o ușă care să o ducă în lumea ei, departe de lumea asta care râde de slăbiciuni, de mi-e teamă și de nu știu

…știe că are momente în care știe că n-a fost cea mai buna mamă, soție, fiică, prietenă, colegă

…e plină de temeri la fiecare început și la fiecare schimbare

…are curajul să spună ce o nemulțumește

….dar mai presus de orice, cea care știe că are dreptul să aibă zile în care nu e cea mai bună. Pentru că!

Nu pot să zic că această latură este cea mai mișto cunoștință a mea, însă cu siguranță este una dintre cele mai sincere și sănătoase.

Dacă reușești din când în când, măcar atunci când ești tu cu tine, să arunci cât colo armura aia de om puternic și să te uiți la zonele cele mai firave, o să-ți dai seama că poți să trăiești la fel de bine fără ea. În plus, puțin soare peste zonele mai puțin expuse poate face minuni. Mai bine păstrează armura pentru luptele mari, când o să ai cu adevărat nevoie să te protejeze.

Dacă-ți iese, atunci să-ți pară bine că te cunoști! Și mie îmi pare bine să te cunosc! 🙂

2 Comments

  1. Adevărat! As putea adaugă faptul ca puterea interioara vine din experientele pe care le trăim zi de zi și din învățămintele pe care le tragem.Încet, încet ne slefuim și devenim oameni. Altfel spus, în fiecare călătorie pleci un om și te întorci altul, “mai bogat” spiritual.

Leave a Comment