Fii empatic, nu emfatic

Una dintre schimbările pe care le-am resimțit de când m-am mutat în București este schimbarea de ritm. Am observat încă din primele luni cum am uitat să mă plimb și am învățat mai degrabă să alerg mereu de colo-colo: după autobuz ca să ajung la timp la cursuri, apoi la muncă, apoi acasă… de parcă timpul ar fi o bombă cu ceas gata oricând să-mi reproșeze “s-a terminat și n-ai făcut”. 

Fuga… Timpul…

Mă tot uit în jur și realizez că nu sunt singură în maratonul după cine știe ce și ce, alergând către cine știe unde. Parcă totu-i pe fugă și într-un fel sau altul, toți suntem antrenați în vâltoarea asta. 

Avem multe de făcut și nu prea avem timp. Timp pentru ce trebuie, timp pentru noi, timp pentru ceilalți. Și pentru că n-avem, e mai ușor să ne creem niște ”scurtături” și să vorbim înainte să ascultăm, să judecăm înainte să înțelegem, să lipim etichete înainte să observăm.

E mai comod și salvează mai mult timp să judecăm lucrurile așa cum le știm noi în bula noastră, fără a face un minim efort de a păși și pe terenul celuilalt. 

E mai ușor să i-o tai interlocutorului într-o conversație și să spui ”Nu-i bine așa!” decât să-ți manifești disponibilitatea de asculta până la capăt și să spui doar ”Te ascult, te înțeleg”. 

E incredibil însă cum reușim să ne identificăm cu personajele unui film sau ale unei cărți și să simțim până-n măduva oaselor acțiunea și trăirile prin care trec acestea, dar de multe ori nu reușim să empatizăm cu cei de lângă noi, cu cei care încearcă să ne spună ceva, să se deschidă, să ne implice într-un fel sau altul în povestea și-n emoțiile lor. 

Se spune că empatia nu-i bună pentru că te încarcă cu trăirile celorlalți și no, mai bine las’ că și-așa avem noi multe pe cap…nu? 

Scriu toate aceste lucruri ca parte a procesului meu de auto-critică în care îmi dau seama cât de mult fug, cum uit să ascult până la capăt și să înțeleg. Și-apoi mă întreb: dar dacă nu-i așa cum cred eu că e? Dacă mai era ceva de zis și de ascultat? Dacă m-am grăbit (ca de obicei) să trag concluzii când de fapt era…? Dacă am fost prea emfatică și plină de ce știu eu și cum știu eu că-i bine? 

Și acest prețios ”dacă” mă ajută să mă deschid mai mult și să ofer mai mult timp în a asculta și în a înțelege lucrurile altfel față de cum le știu eu. Și la final e bine. Câștig povești ale unor oameni faini. 

Oricât de tare îmi displace imperativul, o să închei așa: 

Fă un bine și oferă timp! Fă-ți un bine și oferă-ți timp!

Leave a Comment