Lasă critica! Acceptarea e mai mișto!

Menționez de la început că în aceste rânduri vorbesc despre lumea părinților așa cum am reușit eu să o percep în puținii ani de când am intrat în breaslă și despre motivele care m-au convins să ies de pe grupurile online de părinți, mămici & altele similare.

Se spune că misiunea de părinte îți aduce cele mai mari satisfacții, chiar dacă vine la pachet cu multe provocări. Este misiunea care te trece prin toate stările în cel mai scurt timp. Și nu, nu ești bipolar/ă dacă în mai puțin de 10 secunde îți vine să-ți mănânci puiul de drag și apoi să-i ceri divinității un gram de răbdare că altfel se dezlănțuie Jihadul.

Un lucru e clar: viața asta mica pe care ai creat-o te împlinește, te învață, te scoate din zona de confort și te face să renunți complet la orice formă de control. Pe de altă parte e și provocator (ca să nu zic greu). Înveți să trăiești cu o mie de frici, de incertitudini, de stări de neliniște și uneori de vinovăție. Fiecare știe cel mai bine ce și cum simte.

Revin imediat asupra stărilor prin care trecem în toată călătoria asta, dar vreau să fac o paranteză cu încă o vorbă care mie personal mi s-a aplicat grozav de bine: Cei mai buni părinți sunt cei care încă nu au copii.

Înainte de apariția Evei, când stăteam la povești cu prietenele mele care aveau copii, eram o sfetnică extraordinară (aș spune critică dar m-am iertat pentru asta) și aveam desaga plină de sugestii de îmbunătățire: Da de ce faci așa și nu altfel? Dar ce, te comandă copilul pe tine? Dar cum să permiți așa ceva?

La un timp distanță, karma a zis că e timpul să-mi văd de ciorba mea și mi-a dat ocazia să-mi pun propriile sfaturi în practică. Bun, Deniso, hai să te vedem acum în lumea ideală a creșterii și educării copilului. E șansa ta să demonstrezi că ești ruptă din cărți!

Ce s-a întâmplat cu toate lucrurile și comportamentele pe care le percepeam ca fiind greșite până atunci? Le-am făcut eu ca-n cărți? Nici pe departe. Le-am făcut de 10 ori mai rău, ca să fie treaba treabă.

Criticam dormitului copilului în patul părinților. Eva are 5 ani și doarme cu noi. Iubesc asta din prima zi și o să renunț la obiceiul ăsta când o să vrea domnița.

Criticam recompensa cu dulciuri. 2 ani mai târziu: Hai, Eva,mănâncă, te rooooog!Primești bun-bun la final!

Criticam discuțiile pe ton înalt. Când a prins domnița voce, ce triluri….ehe….Nu-i ok, dar răbdarea e floare rară.

Lista e lungă.

Ce am omis eu în perioada de dinainte de copil e că în toată misiunea asta, fiecare părinte are nevoie  de multă înțelegere și blândețe. Uneori simte nevoia doar să fie ascultat, fără să i se spună nimic. Sunt momente în care se invinovățește destul de mult și crede că nu e suficient de bun, nu mai are nevoie și de o voce critică din exterior care să-i hrănească și mai mult sentimentul de vină și neputință.

Cu toate că sunt destul de activă în Social Media, nu am fost niciodată activă pe grupurile de părinți/mămici. De ce? Pentru că am simțit multă critică într-un loc în care mă așteptam să domnească, de fapt, empatia și înțelegerea.

Critica ia naștere încă din fașă.

Cum naști? Natural? Nasol, de ce nu faci cezariană? Cezariană? Nasol, de ce nu încerci natural?

Alăptezi? Nasol, îți strici frumusețea. Nu alăptezi? Nasol, n-ai încercat măcar să vezi dacă poți?

Ce cărucior i-ai luat? Ăsta? Nasol, n-ai găsit pe verde?

Unele par exagerări dar din păcate nu prea sunt.

Dincolo de hate-ul ăsta gratuit din online, mai apar și sfetnicii pă persoană fizică fix în momentele în care te simți vulnerabil și care știu ce-i cel mai bine pentru copilul tău și te mai apasă cu un nu mai fă așa, fă altfel.

Recunosc că mi-au trebuit vreo 4 ani să-mi dau seama că fiecare copil nu ajunge întâmplător în brațele părinților. Ei știu cel mai bine că acolo e locul lor și că părinții, așa cum sunt ei, vor face o treabă grozavă și vor fi înzestrați cu un al șaselea simț care le va spune ce e cel mai bine să facă.

Una peste alta, am ajuns și la concluzia că hate-ul ăsta gratuit e tot o dovadă a neputinței și a dorinței de evacuare a vinovăției personale. Cei care vor cu adevărat să te să ajute, știu foarte bine să aleagă tonul pe care lasă muzica să cânte.

Lecții peste lecții, blânde, agresive, dar la final toate bune. Și din cele trăite dar și din cele auzite, am ajuns să-mi pun în balanță cuvinele și sfaturile înainte să le las să iasă. Pot ajuta? Da, doar dacă mă identific cu situația. Pot asculta? Da, pot lăsa doar un zâmbet dacă nu am fost în situația aia și nu știu cum e.

Fiecare părinte știe cu câte provocări are de înfruntat. Dacă poți fi bland, nu ezita. Dacă omul-critică se trezește, bagă-l înapoi la somn.

În loc să critici, mai bine oferă un zâmbet și un știu cum e. Dacă oferi sfaturi, alege o linie melodică faină pe care să danseze toată lumea. 🙂

2 Comments

Leave a Comment