Dor

Acest articol este despre EI, despre cei care au știut să împrăștie praf de stele peste viețile nepoților.

De fiecare dată când trăiesc momente cu o încărcătură emoțională puternică, amintirile mă întorc la casa bunicilor, acolo unde mi-am trăit primii ani de viață și în care mi-am clădit sensul bucuriei autentice, curate.

Am mai multe ancore în trecut, însă iarna și perioada sărbătorilor mă întorc mereu cu gândul la bunici și la atunci.

Era cea mai frumoasă și așteptată perioadă din an. Era perioada de tihnă și povești. Bunicii erau și ei mai odihniți pentru că nu mai trudeau în câmp, stăteau mai mult pe lână casă și pentru mine era bucurie maximă pentru că aveau mai mult timp și energie pentru mine.

Ziua mergeam la săniuș pe ulița de la Cooperativă. Aveam o sanie destul de bună pentru vremea aia și bunicu mi-o vopsea cu verde. După câteva zile în care intram prin toate gardurile și luam toate șanțurile, nu mai avea cine știe ce vopsea pe ea, dar tot cea mai frumoasă sanie era. După ce oboseam, bunicu mă ducea să văd trenurile de la marginea pădurii și să salut călătorii care mergeau spre Suceava și Gura Humorului.

Serile începeau cu Teleenciclopedia, continuau cu Telejurnalul și se încheiau în mare veselie cu jocul de-a Baba-Oarba. Nu știu de unde mai aveau atâta energie și dedicare, dar intrau de fiecare dată cu același entuziasm în jocul meu.

Sărbătorile de atunci aveau și ele un farmec aparte. Închid ochii și văd cât de simplu și curat trăiam Crăciunul, și mi-e dor…

  • Mi-e dor de mirosul de lemne arse în sobă, de mere coapte, de scrijele făcute pe plită și de ceai de tei.
  • Mi-e dor de furnicăturile pe care le simțeam în degetele de la mâini și de la picioare în timp ce mă încălzeam lângă sobă, după o zi la săniuș.
  • Mi-e dor de colțunii de lână pe care mi-i împletea bunica în fiecare an și pentru care-mi lua măsuri din timp cu andrelele.
  • Mi-e dor să nu am restricția timpului, să stau afară toată ziua și să nu fiu certată c-o să răcesc chiar dacă ajungeam acasă cu fularul înghețat.
  • Mi-e dor de zilele în care nu puteam ieși afară din cauza gerului când stăteam în casă cu bunica și țeseam la stative (război) carpete de pereți și covoare. I-am promis că atunci când o să fiu la casa mea, o să-mi fac o cameră numai cu zestre…ea încă așteaptă să le iau…
  • Mi-e dor de seara de Ajun când mă ducea bunicu la colindat cu clopoțelul și trăistuța, și de dimineața următoare în care-mi număram bănuții și-mi făceam listă cu ce-o să-mi cumpăr din bazar.
  • Mi-e dor de bunătatea lor. Și când mă certau, oricât de aprigi încercau să pară, tot cu blândețe ”aruncau” cuvintele.

Mi-e dor de ei…tare dor de și cei pe care îi mai am, dar mai ales de cei pe care nu-i mai am.

După ce am început școala și m-au luat ai mei la Fălticeni, Crăciunul s-a mai ”urbanizat” și și-a mai pierdut din simplitate. Emoțiile mele au început deja să capete o formă mai materială și să mă facă să asociez mai mult Crăciunul cu cadourile. De la an la an, lista pentru Moș era tot mai mare și treaba de detectiv pe care o făceam alături de comitetul de copii de pe scară ne-au ajutat prin clasa a 3-a chiar să-l demascăm pe Moș.

Chiar dacă azi emoția mea e împachetată într-un ambalaj mult mai comercial, resimt frânturi din bucuria de atunci prin trăirile Evei. Mă bucur că ea încă e învăluită în praf de stele și țese povești. Mă bucur că are norocul ca de la an la an să-i aibă alături pe bunici care sunt la cârma veseliei și-a boacănelor.

Mă bucur că îi are pe toți și se bucură de ei.

În acest an mi-am propus să nu mă preocup de îndestularea meselor ci a inimii. Mi-am propus să îi țin cât pot eu de aproape pe cei pe care-i mai am (printr-o vorbă bună sau povești) și să îi port cu iubire și recunoștință pe cei pe care nu-i mai am aici.

Dacă ai cui să îi oferi o vorbă bună de sărbători, fă-o. Bucură-te și întoarce-le și lor bucuria pe care ai primit-o cândva 🙂

Leave a Comment