Respiro

….și despre cum am început să mă vindec de control

Noi, cei care suntem singuri la părinți suntem percepuți în majoritatea cazurilor ca fiind mai egoiști. Da, e drăguț să fii singur la părinți pentru că te bucuri de multe avantaje: primești multă atenție, nu împarți iubirea cu nimeni și da, poate ești mai răsfățat în copilărie. Pe de altă parte, presiunea care se pune pe umerii singurului copil e mare, chiar mare. Despre asta nu prea se vorbește așa mult. Bagajele emoționale și dorințele părinților nu mai sunt împărțite în mai multe mâini, trebuie purtate doar de două.

Părinții mei și-au dat toată silința să am un viitor bun și să învăț carte, poate așa cum nu au avut ei posibilitatea să o facă. Mama nu are facultate, dar mi-a lăsat moștenire darul oratoriei. Tata are facultate și cred că a vrut mereu să-l depășesc. Ei voiau de la mine să fiu poate ce nu au fost ei și mi-au pus în cârcă niște bagaje destul de grele. Fără rea voință, doar cu dorința de a mă ajuta să fiu mai bună ca ei.

Eu voiam de la ei iubire și validare. Cum credeam că le câștig iubirea și validarea? Învățând din greu în primă fază. Am tras mereu să fiu printre primii pe clasă și să am cele mai bune rezultate. Mă identificam de multe ori cu nota. Dacă era 9 sau 10, eram iubită. Dacă era mai puțin, pierdeam acceptarea și iubirea în mintea mea. Am tras mereu din dorința de a-i face mândri. Când îmi ziceau ”Bravo” eram și eu mândră de mine…sau poate că habar n-aveam ce sunt reușitele alea și nu eram de fapt mândră, ci mă simțeam bine pentru că eram acceptată și iubită.

Mama a fost dintotdeauna darnică în laude, tata mai puțin. Primul moment în care l-am făcut pe tata ”să vadă ce fată deșteaptă are” a fost acela în care l-am sunat să-i spun ca am luat licența cu nota 10 și a plâns. Mi-a stat aerul în gât atunci. Am simțit că ăla-i apogeul. Le demonstrasem destul și erau mândri, deci era timpul să îmi caut și eu un drum care să-mi aducă satisfacții.

Problema e că eu am plecat la drum cu aceleași bagaje pe care le tot cărasem până atunci. Altele nu aveam și astea mă echilibrau într-un fel. Așadar, tot din dorința de a fi iubită și acceptată în noua familie pe care mi-am creat-o, în mediul profesional și în cercul de prieteni, am continuat să mă las pradă presiunii, chiar dacă am fost (și sunt) înconjurată de oameni care mă iubesc pentru ce și cine sunt. Faptul că trebuia să demonstrez cât mai mult și să obțin cât mai multe reacții și rezultate pozitive era parte importantă a programului meu de auto-disciplină și de ”numai așa poți fi apreciat și iubit”.

Am reușit să demonstrez multe, dar niciodată suficient (în mintea mea). Dorința și presiunea de a face mereu bine lucrurile m-a transformat într-o perfecționistă. Atât de perfecționistă încât mi-a venit extrem de greu să-mi accept greșelile în decursul timpului și să-mi spun că ok și e absolut normal să mai desenez și printre linii din când în când. Nu sunt puține momentele în care m-am învinovățit că nu am dat tot acasă, la serviciu sau în grupul de prieteni. În tribunalul meu intern au fost în permanență procese în desfășurare: poate dacă făceam mai mult…, poate că dacă spuneam altceva…., poate dacă aș fi fost mai mult prezentă….poate…poate…poate…

Poate dacă a ajuns să mă încarce și să mă obosească. Tot ce făcea parte din rutina mea zilnică ajunsese să mă obosească. Cred că fiecare dintre noi are momente în care își dorește să se facă mic, mic și să nu mai fie văzut de nimeni preț de câteva minute. Să nu-i spună nimeni nimic. Am avut zile în care mi-aș fi dorit și în viața reală opțiunea ”sign in as invisible” pe care o aveam la răposatul messenger.

Ce faci de obicei când obosești? Te oprești și tragi o gură zdravănă de aer, nu? Atât de simplu.

Dar când trebuie să te oprești din ”rutina” pe care ți-ai creat-o de 30 și ceva de ani nu prea mai e simplu. Ca să poți să tragi gura aia de aer trebuie să renunți la câte ceva. M-am gândit în permanență cum să renunț eu la misiunea mea profesională, cum să le zic alor mei că am nevoie de o pauză, cum să continui să fiu un bun exemplu pentru copilul meu…cum?

N-a fost un proces ușor. M-am gândit, răzgândit, prioritizat, lăsat în spate, luat înapoi în brațe și apoi m-am decis: gata, acum iau gura aia de aer.

Nu am renunțat la nimeni și nimic altceva decât la cel mai mare dușman al meu: la control și la ideea puerilă că pot controla ceea ce mi se întâmplă.

În momentul în care am afirmat că voi lua o pauză, evident ca majoritatea reacțiilor au fost în direcția ”De ce acum? E o perioadă foarte grea!” Da, este o perioadă foarte grea. Dar când n-a fost? Și chiar dacă n-ar fi fost, întrebarea ar fi fost cu siguranță ar fi fost aceeași: de ce acum? Pentru că acum am simțit și acum am știut că este momentul să let go, să mă las puțin în pace și să-mi fac liniște în tribunal. O altă întrebare pe care am primit-o a fost ”ce-o să faci?”  Nu știu să răspund, abia aștept să aflu și eu asta. Momentan știu ce fac: mă bucur de ce am acum. Poate că mâine intru într-o nouă misiune.

Indiferent de cum urmează să se așeze lucrurile, mi-am dat seama că în ultimele săptămâni mi s-a îndreptat spatele deoarece am dat jos bagajul cu presiunea și controlul. Era greu.

N-o să mint, mai sunt dimineți în care simt că mă trag umerii în față, dar apoi respir, o iau pe Eva în brațe și mă las purtată de ”cine știe ce chestii faine urmează să facem azi”.

2 Comments

  1. Foarte frumoase vorbe si adevarate.
    Esti o persoana puternica si luptatoare.
    Ma bucur pentru tine/voi ca sunteti o familie asa reusita si frumoasa.
    Important este sa fim sanatosi.
    Sa va traiasca printesa,este un mic geniu cu siguranta mostenire din familie.
    Va pupam cu drag si multt succes in continuare.

Leave a Comment