Defecte perfecte

Ascultam zilele trecute o piesă mai veche a celor de la Taxi și-un vers mi-a inspirat gândurile (ceva mai incomode) din acest articol.

”Ești stăpâna defectelor.”

Despre defecte putem vorbi muuuuult și bine. V-ați gândit vreodată cu câtă ușurință ne găsim defectele dar cât de greu ne vine (unora) să ne subliniem și calitățile? Nu mă refer aici la interviurile de angajare unde suntem toți perfecți sau dornici să ne perfecționăm, fără să ne menționăm defectele, ci mă refer la viața reală și la oglinda în care ne privim în fiecare zi și în care tindem să ”ne oferim” mai multe reproșuri decât mulțumiri.

Indiferent de natura lor, cu toții am crescut în decursul timpului niște pitici-defecte care ni s-au pus de-a curmeziș în calea iubirii și acceptării propriei persoane. Fie că vorbim de pitici care s-au născut după ce ne-am analizat, fie după ce ne-am comparat cu alții, fie că sunt puii bullying-ului sau a ”glumițelor nevinovate” la care am fost supuși în diferite contexte.

Spuneam la început că nu mi-e foarte comod să pun pe foaie gândurile care m-au făcut în decursul timpului să mă simt inconfortabilă în propria-mi piele. Credeam despre mine că sunt slabă pentru că vorbesc despre lucrurile care nu-mi plac la mine, sau, popular vorbind, despre care mă plâng. Acum realizez că de fapt eram suficient de puternică astfel încât să am curajul să stau față în față cu aceste gânduri și să vorbesc deschis despre ele.

Țin să spun că în urmă cu vreo 5 ani eram într-o asemenea stare armonie și acceptare cu mine de nu ieșeam nemachiată din casă nici când duceam gunoiul. Oglinda din ochii mei lucra de cele mai multe ori în defavoarea mea și nu acceptam că mi-au apărut ridurile prea devreme, că am buzele prea subțiri, că am dantura prea pătrățoasă, că am părul prea wild și mă face să par neserioasă, că nu-s suficient de subțirică la mijloc…. și lista-i lungă.

Mă gândeam pe atunci că artificiile de make-up și placa de păr sunt armele cu care le dau knockout piticilor-defecte. Problema era că mă împiedicam atât de tare de netrebnicii ăștia mici încât nu-mi mai puteam scoate în evidență alte daruri pe care le am.

Cu toate că am fost învățată de acasă că se pot rezolva multe lucruri cu ”vorba bună”, cine s-ar fi gândit că dacă mi-aș fi luat eu piticii-defecte deoparte și am fi stat la o discuție amicală, aș fi avut de câștigat atât de multe? Simțeam că am nevoie de ajutor în aceste demersuri, așa că i-am adus de partea mea la masa tratativelor și pe piticii-daruri care-mi țineau balanța într-un echilibru bun.   

După câțiva ani de discuții lungi în care am pus față în față ambele tabere, am ajuns ca azi să MĂ LAS SĂ FIU AȘA CUM SUNT,  fără să mă mai chinui prea mult și să-mi fac piticii-defecte să funcționeze în favoarea mea. Altfel spus, m-am aliat cu dușmanul.

Azi mă pot uita în aceeași oglindă fără să-mi mai doresc să sfidez natura, gena și timpul. Azi, îmi las ridurile să-mi spună povestea bucuriilor dar și a dezamăgirilor trăite la intensitate maximă, a nopților nedormite (fie de distracții, fie de alinat durerile și visele urâte ale copilului), îmi las zâmbetul să-și manifeste sinceritatea la pătrat și să-mi pună în evidență semnătura unică, îmi las părul așa wild deoarece am ajuns să prețuiesc mai mult timpul cu Eva în defavoarea stylingului de 1 oră, am ajuns să mă bucur să iau masa de seară cu ai mei, fără să mă gândesc cu vinovăție la calorii. Pe scurt, am ajuns să stau față în față cu mine, să-mi mulțumesc mai mult și să-mi reproșez mai puțin.

Cred că modelul după care suntem ”construiți” respectă un tipar perfect, exact ca la puzzle unde piesele cunosc o îmbinare exactă. Dacă o piesă își schimbă forma, se strică întregul. 

Am ajuns totuși să iubesc tot la mine? Nu, nu chiar! Am ajuns să accept și ceea ce-mi place mai puțin? Absolut! Și câtă libertate și liniște îmi aduce acceptarea asta! Drept urmare, las și aici o poza în care nu folosesc niciun artificiu de make-up și râd la pătrat.

Dacă tot avem posibilitatea de a ne uita cum vrem la ce și cine ne înconjoară, hai să alegem să ne uităm și la noi cu ochi buni! 😊

2 Comments

  1. Prin facultăți aveam o coleguță care mi-a liniștit pentru totdeauna părerile mele despre înfățișarea mea fizică. Pă vremea aia aveam un complex cu sprâncenele mele tip Mircea Albulescu. Ce mi-a zis gagica? “Sunt farmecul tău, n-ai de ce să-ți faci griji!” Și de-atuncea mi-au dispărut ca prin minune toate complexele mele, care nu erau deloc puține.
    Acuma, la patrujdeani, nu mai am complexe în ce privește felul cum arăt, dar tare mi-ar plăcea să nu-i mai dau motive lui Teo să mă facă “grăsoi” și toate celelalte porecle…

Leave a Comment