Despre iubire și bunătate în toate formele

Eu fac parte din categoria celor care cred că ne naștem buni. Necondiționat. Cred cu aceeași tărie că bunătatea și compasiunea pot fi cultivate în primii ani de viață și am simțit de la început că am o mare datorie ca părinte să o ajut pe Eva să-și dezvolte aceste super-puteri atât cu oamenii dar mai ales cu necuvântătoarele.

Am decis să scriu acest articol deoarece sunt o mare iubitoare de animale (fără favoritisme) și o să las aici un punct de vedere despre impactul pozitiv pe care îl au în viața noastră, dar mai ales în dezvoltarea celor mici.

Povestea mea începe încă de când am făcut ochi și de când am crescut ”bot în bot” cu Bitucaș, primul meu ”pisoi de soi” de la țară. Unde eram eu, era și el. Ce mâncam eu, mânca și el. Pisoi de curte ne-deparazitat, nevaccinat, fără carnet de sănătate. Iată-mă la 31 de ani sănătoasă, fără alergii și alte probleme.

De asta am ajuns și genul de postaci de poze cu pisici sau doamna cu pisici, sau call me whatever, eu-s mândră de asta.

Pentru că am conștientizat cât de mult m-au ajutat necuvântătoarele să-mi dezvolt grija și compasiunea, mi-am dorit tare mult ca și Eva să prindă același drag sau măcar să fie bună cu ele. 

Încă de când a început să meargă în picioare și ieșeam la plimbări scurte în jurul blocului, domnița mea era toată o bucurie când vedea pisicile maidaneze. Am lăsat-o de fiecare dată să pună mâna pe ele, fără să-mi fie teamă de boli. Aceeași situatie și cu câinii (ca să elimin de aici comentariile referitoare la inconștiență, vorbesc de câinii cu stăpân, cerându-le acordul înainte). Nu i-am setat niște temeri și nu i-am impus interdicții deoarece aș fi pus din start o barieră. M-am rezumat la a-i spune doar ”Da, ai voie să pui mâna și să iubești, cu grijă!

De când am văzut-o atât de entuziasmată în prezența animalelor, a început operațiunea ”Convinge-ți soțul să măriți familia.”

În primii 2 ani a fost de neclintit. Nimic. Păr prin casă, pe haine, nu dom`le, inacceptabil. Începuse ușor, ușor să-mi dispară orice urmă de speranță și visam că poate, într-o zi, chiar Eva o sa aducă la ușă o blănoșenie de pe străzi și cererea ei va fi de nerefuzat.

Fix când mă conformam cu situația, de aniversarea noastră soțul mi-a făcut cea mai minunată surpriză și a adus-o acasă pe Fifi. Era o maidaneză amărâtă și slăbuță de-ți încăpea în podul palmei. Reacția Evei (care avea pe atunci 2 ani) a fost speechless: chiuituri, țopăială, ne întreba dacă e a nostră și dacă nu mai pleacă niciodată, niciodată.

Pe de altă parte și reacțiile celor din jur au fost (într-o bună parte din cazuri) la fel de speechless: ”Băi, da` nu vă gândiți că fata e încă mică? Nu vă gândiți la cât păr de pisică, boli, paraziți și alte cele expuneți copilul ăsta aducându-i un animăluț în casă?”

Ideea era cam așa: da, cunoșteam riscurile expunerii unui copil la un animăluț de care nu ai grijă (fără vaccinare, deparazitare etc.), ceea ce nu prea era cazul deoarece majoritatea blănoșilor de odaie au carnet de sănătate, sunt fezandați, dichisiți, deci totul e sub control. Ne-am ocupat de asta.

Ca să ies din zona băbismelor și a miturilor, consultasem în perioada respectiva mai multe păreri avizate și m-am oprit la asta (o las și aici, că poate aveți idei și vreți să știți: https://www.medlife.ro/articole-medicale/cat-de-potrivite-sunt-animalele-de-casa-in-preajma-unui-copil.html?fbclid=IwAR0MjSCGd7wWw_Yum895fceMNGM0cRJ58snckVcn7M2AEqkbwLmpyRQncUg)

De ce eram însă conștienți era că prietenia dintre cele două nu a implicat riscuri ci mai degrabă niște super achiziții emoționale și chiar fizice. Vorbim aici de o paletă care pornește de la beneficii precum întărirea sistemului imunitar și până la dezvoltarea empatiei față de cei din jur, și mai ales față de viețuitoarele care nu se pot apăra singure. Ce e de departe cel mai important e că a învățat ce înseamnă să-și manifeste bunătatea și iubirea prin grijă. Ca să nu mai vorbim de joacă, joacă și iar joacă.

După cât de frumos evolua povestea din casa noastră, mi-a încolțit în minte ideea de a mai aduce încă o blănoasă pentru că … de ce nu?

Așadar, cu același elan și speranță, am reluat operațiunea ”Convinge-ți soțul să măriți familia.”  

Tot 2 ani mi-a luat și de data asta. Și după acești 2 ani, tot de ziua noastră (coincindență sau nu) a venit acasă cu Shibi. Tot un boț de pisică care s-a ținut după el. Nu știu cine pe cine a adoptat în situația asta.

Dincolo de impactul pe care l-au avut asupra Evei, ce vreau eu să mai adaug aici e că blănoasele astea două ne-au însuflețit casa. Știu ca se spune despre pisici că sunt individualiste și că nu le place ”deranjul”, dar hai încearcă să vii suparat sau bolnav acasă…să vezi atunci terapie și iubire necondiționată.

Acestea fiind spuse, dacă v-ați dori dar vă e teamă…să nu vă fie! Adoptați, salvați, iubiți! Și dacă nu puteți, măcar fiți buni atunci când vă ies în cale!  

Leave a Comment