Sport – de la ”trebuie” la ”vreau!”

Îmi place ca din când în când să mai scot capul din cutie și să mă privesc din exterior, sau încerc să mă privesc prin ochii celorlalți. Ce cred eu că văd alții? O Denisa mai mereu neumlțumită de felul în care arată, ba n-a slăbit cât a vrut, ba s-a pufoșit prea mult, ba orice altceva, numai bine nu.  

Oricât de mulțumită aș fi și oricât mi-aș accepta numărul de kilograme, nu o să afirm niciodată că sunt ok și că vreau să mă opresc. De ce nu vreau să fac asta? Pentru mi-aș pierde motivația și m-aș culca pe o ureche. Știu că filosofia mea nu e cea mai sănătoasă, dar mă ajută să fiu în permanență atentă la stilul meu de viață și să-mi mențin echilibrul.

Din punctul de vedere al stilului alimentar, pot spune că în decursul timpului am fost un om al extremelor până să găsesc linia de mijloc. În urmă cu vreo 10 ani, după perioade de excese îmi doream să-mi repar ”greșelile” peste noapte, așadar din meniul meu nu lipseau ceaiurile și pastilele de slăbit, înfometarea, vinovăția, frustrarea, complexele și în final ulcerul.  Cel din urmă s-a dovedit a fi un wake-up call cam dureros… dar bun, ajutându-mă să iau niște decizii mai sănătoase.

Acela a fost momentul în care am făcut cunoștință cu sportul ce avea să-mi devină în timp cel mai bun terapeut.

Studentă fiind, nu-mi permiteam abonamente la sală, masaje anticelulitice sau alte nebunii, dar am reușit alături de colegele de camera (actualmente prietene de suflet) să facem din antrenamentele de aerobic și tae-bo niște momente grozave de distracție. Ca să fie treaba treabă, la final ne dădeam cu o crema anticelulitică pe bază de piper care ne înroșea pielea mai ceva ca după degerături si care ardea de numa’. Dar câte nu faci în numele frumuseții?

În timp am mărit durata antrenamentelor și am început să alerg prin parc. Nu vă pot spune ce satisfacție aveam de fiecare dată când mai adaugam câte un kilometru.

După câțiva ani de sport acasă au urmat alți câțiva la sală unde am cunoscut niște modele inspiraționale grozave care m-au ajutat să-mi clădesc și mai frumos dragostea pentru sport.

Apoi, am aflat că sunt însărcinată și am fost sfătuită să mă opresc o perioadă din a face sport la aceeași intensitate, poate chiar să renunț.

Cum m-am simțit după naștere și cum mi-am reînnodat relația cu sportul?

Ca mamă am simțit prin toți porii ce înseamnă bucuria de a aduce pe lume o nouă viață pe care ai purtat-o cu maximă responsabilitate în burtică. Aceste episoade de bucurie au fost succedate și de unele mai puțin plăcute: depresie post-partum, neîncredere în mine ca femeie, o luptă cu kilogramele care s-au strâns în perioada sarcinii, timpul limitat dedicat propriei persoane.

Cei din jur au încercat să mă menajeze și să mă încurajeze cât mai mult, dar când auzeam ”Hai mai Denisa, arăți bine, mai ales că ești mamă!” nu eram prea confortabilă. Erau momente în care tot ce-mi doream era să mai stau puțin de vorbă și cu femeia din mine, nu numai cu mama care trebuie să se alimenteze ca să poată alăpta. Doar voiam să revin la mine.

Pe de altă parte m-am și ascuns după scuze. Le găseam cu o ușurință fantastică. Și deveneam tot mai nemulțumită.

Asta până în momentul în care mi-am scos soțul din casă și m-am dus să-mi cumpăr ”artileria grea” ce avea să-mi fie utilă în luptă: saltea, gantere, săculeți cu nisip, coardă elastică și alte brizbrizuri.

Tot ce am făcut în perioada următoare a fost să-mi acord timp cât dormea domnița și să fac pași importanți către mine. Azi 10 minute, mâine 20…și tot așa până am ajuns la momentul în care să-mi spun: Da! Sunt mândră de mine și de faptul că am reușit să-mi ating scopul! Ulterior, domnița mea a crescut și a început să mi se alăture.

Azi pot spune că abia aștept momentul acela al serii când ajung acasă după o zi în care port tot felul de corsete sociale și în care îmi permit să fiu eu, să fiu liberă și să intru în ”câmpul meu de luptă”, înarmată cu artileria grea + un playlist zurliu + Eva, cel mai motivant antrenor.

Nu o să mint spunând că-mi vine mănușă de fiecare dată acest obicei, sunt destule seri în care trag de mine în primele minute. Dar nu mă ascund după ”nu pot” pentru că știu cum se simte satisfacția la final de antrenament.

În relația cu sportul nu ai nevoie de prea multe, doar să-ți dai voie să te distrezi puțin. Ca și când nu te-ar vedea nimeni. Zâmbește-i lui ”nu pot” în primele minute de antrenament și la final găsește-ți puterea să-i râzi isteric în față 😊

2 Comments

  1. Denis sunt atat de mandra de tine. Dupa multi ani de practica se pare ca ai ajuns sa te cunosti foarte bine. Felicitari! ❤

Leave a Comment