Provocări de părinte în vremuri de pandemie

Trecând printr-o perioadă în care multe lucruri stat sub semnului necunoscutului, pot spune ca am bifat de pe paleta trăirilor tot ce se poate bifa. Ba mai mult, am mai completat și în categoria ”Alte trairi. Care?”

Debutul perioadei a fost presarat de teama (firește), dar pentru mine, ca părinte care a aflat că poate lucra de acasă, bucuria părea să plutească in aer. Iată câteva gânduri din scenariul pe care mi-l imaginam inițial: Ce frumos o să fie să mă trezesc dimineața cu Eva și să avem timp de pupici și îmbrățișări, fără să fim alergate de timp. Eu o sa lucrez, ea se va juca pe lângă mine. Luăm masa împreuna și recuperăm tot timpul pe care nu ni l-am permis până acum. Cât timp pentru noi!

Primele zile pare că m-am ținut cumva de plan. Cumva. Simțeam că devin o parte a universului Evei tot mai mult și asta mi-a umplut inima de bucurie. Aveam suficient timp să intru în poveștile ei, să fiu ancorată în atunci și să simt că mă bucur de liniște.

Totodată, statul acasă a venit la pachet și cu descoperirea unor talente meșteșugărești de care n-aveam habar. Câtă independență am simțit atunci când am văzut câte lucruri pot face fără ajutorul specialistului și câtă relaxare mi-au adus zugrăvitul și găuritul pereților. De nedescris.

Apoi un regizor apărut de nicăieri mi-a cam schimbat scenariul, mutând hashtag-ul de pe happy, happy, joy, joy într-o direcție stressed-out, cineva să mă scoată de aici.

Realizarea simultană a jobului full time și a celui de părinte a început ușor, ușor să devină o misiune tot mai provocatoare și greu de îndeplinit. Eva începuse să-și piardă răbdarea pe zi ce trece tot mai mult și energia îi crescuse la cote maxime (mai ales că ne-am numărat printre cei obedienți și nu am ieșit mai deloc afară). Astfel, imaginea Denisei care lucrează nestingherită și copilul care se joacă independent pe lângă ea au devenit scenarii SF-istice.

Un scurt zoom-in pe câteva cadre. Când îmi deschideam laptopul, domnița era prima pe el pentru că își dorea cu ardoare atunci și numai atunci să se uite la un episod din Fancy Nancy Clancy. În call-uri și ședințe își făcea apariția alături de alaiul pisicesc și își dorea să știe ”Cine sunt oamenii ăia cu care vorbești? Ce fac ei?”. După ce îi explicam în șoaptă cine sunt ”oamenii ăia” și îi astâmpăram curiozitatea, o apucau toate nevoile și poftele. Să nu credeți că avea vreo jenă în a țipa din tocul ușii ce o trece. Nu am înțeles exact dacă e vreo lege nescrisă, dar devenise destul de clar că atunci când trebuie sa răspund la telefon sau să intru într-o ședință, ea avea nevoie de ceva. Orice. Chiar atunci! Nimic care să accepte amânare.

Am avut însă noroc că în majoritatea cazurilor interlocutorii mei au dat dovadă de empatie și au tratat aceste momente cu un zâmbet sau cu o replică destul de caldă. Sigur, pandemia a scos la iveală multe părti frumoase ale oamenilor însă nu a vindecat lipsa de empatie din partea altor interlocutori care mi-au sugerat să o închid undeva. Respiram adânc, înghițeam câte o gură zdravănă de vinovăție și continuam discuțiile. Uneori ajungeam să mă închid în baie pentru a putea continua discuțiile. Alteori alergam dintr-o camera în alta cu laptopul pentru a mai câștiga câteva minute de liniște. Cu cât stăteam închisă mai mult, cu atât găseam opere de artă mai complexe desenate cu ojă pe pereți și pe lenjerii.

Începusem de la un punct să vânez diminețile în care mă trezeam prima ca să mai soluționez câteva activități la foc automat și așteptam cu ardoare ora de ieșire a soțului de la serviciu ca să-mi preia jobul de părinte.

Serile în care toată lumea se liniștea și ne așezam în pat, îmi derulam în minte scenariul de peste zi și mă întrebam dacă nu cumva am uitat să îi dau să mănânce azi sau dacă mi-am îndeplinit lista de to do-uri de la serviciu. De asemenea, mă mustram că am stat închisă și am lăsat-o singură, că i-am spus să plece de lângă mine, că nu am stat, că nu am făcut, că…pur și simplu NU.

Cum am ieșit din pandemie?

Mai grea cu câteva kilograme de vinovăție. De ce? Am simțit adesea că nu am fost părintele care mi-as fi dorit să fiu. Mă refer la părintele jovial, răbdător, implicat și tolerant din scenariul meu inițial. Am simțit că nu m-am ținut de plan și că am irosit timpul pe care mi-am propus să i-l dedic și să ni-l dedic. Am avut zile în care am simțit că pic examenul. Mi-am dat seama apoi că am reușit de la bun început să-mi îngreunez situația prin toate planurile și scenariile pe care mi le-am creat. Astfel, am pus multa presiune pe mine și pe ceea ce trebuia să fac. Am încercat să am un program cât mai controlat și să-mi organizez trăirile și atenția. Am dat voie tribunalului meu intern să facă foarte multă zarvă și să fie atât de vocal încât să nu mai aud nimic altceva.

Totuși, diminețile în care m-a luat în brațe și mi-a spus că sunt mămica ei cea mai buna, m-au trezit la realitatea în care imaginea mea de părinte bun nu avea nimic de-a face cu imaginea ei de părinte bun. Faptul că i-am fost alături zi de zi in ultimele luni au fost cel mai mare câștig pentru amândouă. Gălăgia criticului meu m-a făcut să nu îi mai văd și să îi mai simt bucuria, fiind prea ocupată să-mi înșir ce și câte nu am făcut.

Dar totul e bine când se termină cu o lecție învățată.

Așadar, nimic nu trebuie. Pentru ei e important să fim acolo, fie că reușim să fim prezenți 100% în moment, fie că suntem purtați de gânduri într-o altă direcție. Ei văd binele din noi și din situații. Seara când merg la culcare nu se gândesc la ce părinte rău ai fost azi, ci se bucură să-ți adoarmă în brațe. În timp ce tu îți faci mustrări despre ce nu ai făcut, ei se bucură să audă că veți petrece și ziua de mâine împreună.

P.S. Când nimic nu trebuie, totul e perfect!

9 Comments

    1. “Pă” laptop poate fi orice oricand, “pă” Nick Jr e a o anumita ora. Copilul are dreptul sa ceara si mama are voie sa decida daca ii ofera sau nu. Have a nice day! Tomorrow will be worse!

  1. Denisa,tu stii si eu stiu ca ai facut o treaba minunata. Timpul petrecut cu Eva e pretios, asa cu bune si cu rele, ei apreciaza prezenta noastra langa ei si uita ca sunt certati sau ignorati la un anumit moment! Spor in toate!

  2. La noi e încă nedigitalizat, are oarece acces pă la laptop, unde să descurcă oarecum, dar doar rar. Are timp suficient pentru ecrane, le va avea toată viața

  3. Most of us have been there :). ❤️Și eu cred ca este cea mai mare realizare. Îmi amintesc cand mama venea de la munca la 15:30 cand eram mica și stăteam toată ziua împreună, mai ales vara, o zi părea un an întreg :), și ma simțeam asa de bine, chiar dacă nu era nici ea tot timpul prezenta la nevoile mele, nu avea job, avea “casa” de întreținut, piața de făcut, mâncare, curățenia și ocazionala cafea la vecina sau la noi cu vecina 🙂 . Ce frumos era!!!

Leave a Comment