De la recunoaștere la cunoaștere și trecerea de la ce vor ei la ce vrei tu

 

Scriam în descrierea acestui blog că temele pe care urmeaza să le abordez nu reprezintă altceva decât propriile experiențe și lecții pe care le-am trăit și învățat până acum. Nu îmi voi fundamenta aceste povestiri pe teorii care țin de psihologie, dezvoltare personală sau parenting întrucât nu sunt un specialist în aceste domenii. Nu neg însă că lucrez de mai bine de 10 ani cu experți care mă ajută să fiu tot mai bună (cu mine) pe aceste zone, însă vreau să las aici traseul ”autentic” pe care l-am parcurs până acum și din care nu mă voi opri prea curând.

Ca mulți alții, și eu am fost crescută într-o familie modestă și primii 6 ani din viață mi i-am petrecut la bunici. Bunicii nu au fost oameni școliți, însă au știut mai bine ca oricine să-mi ofere un start sănătos în viață. Simplitatea, bunătatea, recunoștința față de ceea ce am și bunul simț au fost principalii piloni ai educației mele. Fiind crescută într-o comunitate mică, în educația mea s-a strecurat și piticul responsabil cu grija față de imagine și față de ce spun ceilalți. În timp piticul ăsta a cam crescut și m-a cam blocat în direcția ”ce vor ceilalți de la mine”.

Fiind singură la părinți, nu am cunoscut prea devreme noțiunea comparației cu ceilalți, însă, odată integrată în instituțiile de educație, întrebările de genul ”Ce notă ai luat tu? Dar colegul tău?” aveau să-mi construiască ușor, dar sigur, capcane ce mi s-au pus în decursul traseului personal dar și profesional și să-i dea aripi piticului meu imagine. Îmi dau seama că de la un punct nu mai devenise despre mine și despre meritele mele ci despre modul în care se raportează ceilalți la reușitele mele. O notă de 10 la școală sau un raport profesional bine făcut erau egale cu zero dacă nu erau însoțite de o validare și de laude.

Pe scurt, ajunsesem să mă cunosc doar din ”recunoașterea” pe care o primeam din partea celorlalți. Piticul imagine era tot mai grăsuț și împlinit. Dar îmi era bine cumva, eram într-o zonă de confort și jucam la sigur. Mergeam pe căile știute cel mai bine astfel încât să nu risc și să nu cumva să greșesc. Pentru că eliminasem noțiunea de risc în cele mai multe situații, am avut destul de mult de pierdut. Dar și întoarcerea situației a fost pe măsură.

Nevoile de control și siguranță m-au făcut să îmi creez timing-uri pentru orice, crezând astfel ca pot deține controlul asupra lucrurilor. Unul dintre aspectele bine calculate în timingul meu era familia, copiii, casa mea etc.  Îmi spuneam că acest episod se va întâmpla cu siguranță după ce voi avea 30 de ani. Până atunci aveam visuri de mare carieristă și în mintea mea cei 5 ani îmi erau suficienți ca să-mi creez o bază materială și profesională solidă.

În timp ce-mi băteam în cuie pe perete timingul cu desfășurarea vieții, a apărut T. La două luni după apariția lui, am aflat că va veni și Eva. Schimbarea radicală de roluri avea să-mi aducă o stare de neliniște o bună perioadă de timp.

”Cum să fiu eu soție? Cum să fiu eu mamă? Nu știu să fac lucrurile astea, nu m-a învățat nimeni!”

Cu alte cuvinte, cum să-mi dau voie să fiu ceea ce sunt și să încep să mă descopăr, fără un plan bine pus la punct? Era prea multă noutate pentru mine și noutatea însemna nesiguranță și probabilitate de a greși.

Mi-a rămas întipărit în minte un episod care a suprins cel mai clar toată nesiguranța și teama pe care le trăiam. Ziua cununiei civile. Emoții cât casa, toți oamenii dragi lângă mine și un ”Da!” spus cu maximă responsabilitate dar și iubire. Aveam suficientă adrenalină cât să pot parcurge un maraton și să scort un super-timp. Ajunși înapoi acasă, T oprește mașina în fața blocului. Mă simțeam exact ca un copil dus pentru prima oară la mare care nu știe dacă este exaltat de bucurie sau îi este teamă că vede în fața ochilor un orizont care nu are limite. Întreb: ”Și eu ce trebuie să fac acum?” El s-a uitat la mine lung, mi-a zâmbit, și mi-a spus că mergem sus, ne odihnim pentru că mâine ne întoarcem la muncă.

Nu știu exact ce fel de răspuns mă așteptam să primesc, însă naturalețea cu care privea el întreaga situație mi-a arătat că ceea ce se întamplase și ceea ce urma să se întâmple era atât de firesc încât gândurile și scenariile mele erau rupte din alt film.

Am ”învățat” în următoarea perioadă ce înseamnă să fiu soție. Am citi cărți despre cupluri, am consultat specialiști în domeniu....Glumesc! Mi-am dat voie să fiu exact așa cum am simțit nevoia să fiu, de data aceasta fără să mai simt nevoia să fiu validată, fără să mă gândesc la ce vor spune ceilalți despre mine. Piticul imagine incepea să slăbească și devenea cam lipsit de putere.

Simțeam pentru prima oară că sunt eu și începusem să mă descopăr. Câtă putere mi-a adus perioada aceea doar pentru că mă lăsasem să fiu. Ulterior, nașterea Evei și concediul de maternitate mi-au fost de un real folos în tot acest proces de cunoaștere. Renunțasem la control și îmi permiteam să fac lucrurile așa cum le simt, știind de această dată că e cel mai bine așa. Și încrederea și independența îmi creșteau pe zi ce trece.

Revenirea la vechile obiceiuri s-a produs odată cu întoarcerea la serviciu când iar începusem să cochetez cu piticul imagine și cu obiceiuri pe care credeam că le îngropasem: comparația, nevoia de validare, revenirea la ”recunoaștere” în locul ”cunoașterii”. Când am simțit că am cedat prea multă putere, am revenit la anumite obiceiuri mai bune în speranța că aveau să mă aducă înapoi către mine.  

Nu-mi plac deloc serpentinele, dar drumul meu către mine (sau către maturizare) a fost ca un traseu pe Transfăgăsășan. Când credeam că nu mă mai interesează părerile și validarea celor din jur și am drumul drept și lin, urma o curbă de 180 de grade.

Azi nu mai sunt pe Transfăgărășan, am trecut la un traseu cu serpentine mai blânde pe care reușesc să le anticipez și să le iau mai lin. Am început ușor, ușor să-mi asum reușitele și să-mi dau voie să mă felicit pentru ele, înainte ca ceilalți să o facă. Am inceput, de asemenea, să manifest și o mai mare deschidere în a risca și în a spune verde-n față niște lucruri pe care înainte nu le-aș fi spus cu aceeași seninătate, fără a pune preț pe ce vor spune ei. Și nu e pentru că nu-mi mai pasă, ci e pentru că am început să văd că de multe ori imaginea mea autentică despre mine nu are nimic de-a face de multe ori cu imaginea pe care și-au creat-o sau și-o vor crea ceilalți. Dacă înainte obișnuiam să iau criticile și observațiile celorlalți ca pe niște pietre de moară, azi reușesc să le triez. Ce știu că poate fi șlefuit și îndreptat, o fac cu drag. Ce nu, le las deoparte, nu le mai despic.

Știu că suntem persoane sociale și că nevoile de recunoaștere și apartenență trebuie să fie îndeplinite, dar știu la fel de bine cât e de important să reușești să mai ieși din când în când din folderul ”Ce spun ceilalți despre tine” și să mai stai de vorbă cu tine și să ajungi la cine ești de fapt.

Drumul către noi nu e cel mai lin și lupta cu piticii pe care i-am tot crescut în decursul timpului nu e cea mai ușoară, însă puterea pe care o dobândești atunci când știi cu adevărat cine ești și de ce ești în stare este unul dintre cele mai de preț daruri pe care ți le poți oferi.

P.S. Când nimic nu trebuie, totul e perfect!

 

 

 

P.S. Când nimic nu trebuie, totul e perfect!

Leave a Comment